Marisce Hemoroidale

Mariscile hemoroidale nu pot fi considerate o boala a sistemului digestiv inferior. Totusi, acest lucru nu inseamna ca ele nu cauzeaza discomfort pacientului sau ca nu pot sa treaca intr-o boala cu adevarat grava daca nu sunt tratate la timpul potrivit. Dar ce sunt mariscile hemoroidale? Este simplu: mariscile hemoroidale sunt excrescente benigne, formate din acelasi tip de tesut ca si tesutul ce inconjoara anusul. Ele apar exact in zona de inchidere si de deschidere a sfincterului anal, impiedicand functionarea lui corecta. Nu cauzeaza atonie sfincteriana, deoarece nu sunt formate din tesut cicatrizant si nici macar din tesut muscular.

Practic, mariscile hemoroidale sunt formatiuni patologice evoluate din mucoasa anala ce blocheaza anusul. Astfel, bolul fecal nu poate iesi in intregime sau, in faze avansate ale bolii, nu poate parasi rectul fara interventie exterioara. Este de retinut faptul ca pacientii care sufera de marisci hemoroidale nu prezinta alte tipuri de probleme digestive. Prin urmare, ei au un tranzit intestinal normal, ceea ce asigura defecatia macar o data pe zi. Daca boala este inca in fazele incipiente, fecalele sunt eliminate cu viteza scazuta, iar in portiunea dintre anus si marisci, ele sunt aduse la dimensiuni mult mai mici, suficiente pentru a le fi permisa traversarea excrescentelor si iesirea completa din sistemul digestiv.

Pe de alta parte, atunci cand mariscile hemoroidale au dimensiuni mari, actul defecatiei este, in esenta, stopat in intregime. Acesta este momentul in care pacientul cauta asistenta medicala. In general, un simplu examen vizual este suficient pentru ca un medic sa stabileasca diagnosticul. O data determinat ca persoana in cauza prezinta o formatiune benigna ce blocheaza canalul rectal, exista mai multe directii de tratament. Bineinteles, se alege sa se efectueze o biopsie a unei portiuni foarte mici din zona inflamata, pentru a stabili, cu completa certitudine, ca acea excrescenta nu este de origine maligna. Totusi, in mod obisnuit, ea nu este si tratamentul poate urma cursul obisnuit.

In mod surprinzator, optiunea extirparii chirurgicale reprezinta ultima metoda de tratament, aplicabila doar daca toate celelalte nu functioneaza. Intai, se recomanda pacientului o crema antiinflamatoare. Efectele ar trebui sa fie vizibile dupa cateva zile. Daca mariscile nu incep sa se micsoreze, atunci tratamentul nu este cel adecvat. In ultimii ani, s-a dezvoltat o alta metoda de reducere a mariscilor: injectiile cu substante antiinflamatoare, direct la locul afectat. De obicei, se fac patru sau sase doze de antiinflamator, administrat subcutanat, cate una pe zi. Daca dupa o saptamana mariscile nu au regresat simtitor, ele sunt considerate a fi rezistente la aceasta forma de tratament. Prin urmare, se aplica metoda chirurgicala, care nu implica un procedeu complicat: pacientului ii este administrat un anestezic local, chirurgul intervine la locul afectat si excizeaza formatiunile. In general, recuperarea postoperatorie nu dureaza mai mult de cateva ore. Pacientul este sfatuit sa foloseasca o substanta dezinfectanta pentru a efectua igiena zonei anale, timp de o saptamana dupa operatie, pentru a evita infectiile ce pot aparea. Sansele de reaparitie a mariscilor hemoroidale sunt relativ mici, iar dimensiunile lor, daca intr-adevar revin, sunt mult micsorate fata de primul puseu evolutiv.

Ce este durerea coccidiana?

Considerata a fi una dintre cele mai greu de definit senzatii dureroase din corpul uman, durerea coccidiana este o problema minora de sanatate. Pentru a intelege localizarea durerii coccidiene, suferindul trebuie sa aiba cunostinte anatomice de baza. In primul rand, coccisul sau osul coxal este localizat la extremitatea inferioara a coloanei vertebrale. Practic, este formatiunea osoasa care leaga coloana vertebrala de partea superioara a bazinului. Impreuna cu oasele care formeaza omoplatii si cu cele care formeaza cutia craniana, este unul dintre putinele oase din corpul uman care nu are forma cilindrica. Mai precis, osul coxal este de forma triunghiulara.

O curiozitate in legatura cu structura osului coxal care poate explica, in opinia unor specialisti, aparitia durerii coccidiene este faptul ca nu este un singur os, fiind, de fapt, o formatiune osoasa. Ce inseamna acest lucru? In realitate, osul coxal este format din trei oase separate: ilion, ischion si pubis. La nastere, cele trei oase sunt lipsite de legaturi si par a fi complet separate. Totusi, pana in momentul in care incepe sa mearga, copilul dezvolta un tesut cartilaginos care uneste ilionul, ischionul si pubis. In adolescenta, cele trei oase fuzioneaza in totalitate si devin un singur os: coccisul.

Cum se face ca structura osului coxal are legatura cu aparitia durerii coccidiene? Daca unul dintre cele trei oase care compun coccisul nu s-a sudat corect, apar mici modificari ale posturii persoanei in cauza. In primii ani de viata, aceste modificari sunt practic imposibil de observat, iar orice durere care este resimtita de catre cel mic poate fi pusa pe seama durerilor de crestere. Totusi, o data cu trecerea anilor, modificarile posturale devin din ce in ce mai evidente, iar copilul dezvolta o forma avansata de scolioza. Din pacate, nici acum durerea coccidiana nu este recunoscuta ca o problema singulara, deoarece persoanele care sufera de scolioza au dureri musculare intense, mai ales in perioadele de crestere. Prin urmare, o senzatie dureroasa mai mult sau mai putin intensa nu este luata in considerare.

Abia atunci cand procesul de crestere s-a finalizat si scolioza a fost tratata corespunzator prin fizioterapie, durerea coccidiana apare ca o alta problema de sanatate. In general, intensitatea dureroasa nu este mare, dar senzatia de durere si discomfort este permanenta, ceea ce o face practic imposibil de ignorat. Studiind bolile care pot afecta integritatea osoasa si cum se reflecta acestea in simptomatologia clasica, oamenii de stiinta din intreaga lume nu au ajuns inca la o concluzie unanima privind cauza durerii coccidiene.

Unii considera ca structura osului este adevarata problema, altii sustin ca durerea poate apare din cauze complet externe, cum ar fi sedentarismul sau exercitiile fizice extenuante. De ce se vorbeste despre cauze atat de diferite? Raspunsul este simplu: pe de o parte, sedentarismul implica o lunga perioada de timp petrecuta stand pe scaun, in pozitie sezanda. In acel moment, intreaga greutate a partii superioare a corpului este transferata de la coloana spre scaun prin intermediul coccisului si al oaselor pelvisului. Aceasta presiune exagerata poate conduce la aparitia durerii coccidiene.

Exercitiile fizice forteaza organismul, obligandu-l sa transfere forta muschilor din trunchi spre picioare prin osul coxal. Daca persoana in cauza intreprinde un antrenament fizic intens, atunci durerea coccidiana poate apare, fiind din ce in ce mai intense o data cu prelungirea exercitiului fizic.

Polipii Colonici

Una din bolile sistemului digestiv inferior care nu prezinta nici un fel de simptome in fazele initiale sunt polipii colonici. Practic, ei sunt excrescente ce se dezvolta nu doar la nivelul colonului, asa cum le spune numele, ci chiar la nivelul rectului superior si inferior, putand fi confundati cu hemoroizi subdezvoltati la un examen superficial. In general, cuvantul “excrescente” poate conduce la ideea de tumoare maligna, dar in cazul polipilor colonici, nimic nu poate fi mai departe de adevar. Ei sunt, in majoritatea cazurilor, niste formatiuni benigne. Totusi, exista posibilitatea ca aceste excrescente sa fie markeri tumorali.

Cum se poate face diferenta intre polipii colonici maligni si cei benigni? In primul rand, ei ar trebui descoperiti. De obicei, examenul proctologic este unul pe care pacientii nu il asteapta cu interes si pe care il ignora pana in momentul in care devine mai mult decat necesar. Totusi, daca se face o investigatie de acest gen, fie ea o clasica colonoscopie sau mai moderna sigmoidscopie cu tub flexibil, polipii sunt greu de confundat cu tesutul inconjurator. Apar ca o forma bine definita, de obicei cilindrica, de dimensiuni mici. Daca sunt observati la acest examen, ei pot fi eliminati in aceiasi sedinta sau intr-o sedinta ulterioara, dar nu foarte indepartata. Tesutul excizat trebuie supus unei biopsii, chiar daca medicul considera ca polipul nu prezinta nici un semn de malignizare. Dupa cum am mai mentionat, sansele ca polipii colonici sa fie maligni sunt foarte mici, dar nu trebuie ratata sansa unui diagnostic de cancer in faza incipienta.

Procesul de eliminare al polipilor colonici este unul chirurgical. Prin urmare, pacientul trebuie informat in legatura cu riscurile operatiei, desi ele nu sunt semnificative:

  • Anestezia locala sau totala: in majoritatea cazurilor, pacientul alege sa fie anesteziat local. Inainte de a-l anestezia, medicul trebuie sa faca un test de alergie la substanta anestezica: se injecteaza o cantitate foarte mica de anestezic sub pielea pacientului, se asteapta timp de zece minute si se observa reactia. Daca pielea ramane nemodificata, atat ca si culoare, cat ca si textura, procedeul poate continua. Evident, anestezia generala se aplica doar in cazul pacientilor cu varste fragede, care nu pot fi operati cu ajutorul anesteziei locale.
  • Perforatie de colon: procedeul chirurgical de excizare a polipilor nu este unul extrem de precis deoarece formatiunile in sine pot avea foarte multe forme si pot fi mult mai mari decat partea care se vede la suprafata mucoasei colonului sau a canalului rectal. Prin urmare, medicul poate perfora colonul, cauzand sangerari interne masive. Totusi, aceasta complicatie a interventiei chirurgicale nu apare intr-un numar semnificativ de cazuri, conducand la ideea ca este o exceptie de la regula, si nu o regula in sine.
  • Sangerari: de obicei, sangerarea este cauzata de taierea polipului si se opreste in cateva zeci de minute. Daca ea persista, este cazul ca medicul sa investigheze din nou locul operatiei. Exista posibilitatea ca rana sa nu se fi inchis in mod corespunzator, dar si ca medicul sa fi atins o vena anorectala atunci cand a efectuat excizarea formatiunii. Inchiderea ranii poate fi grabita prin cauterizarea ei, iar vena anorectala fisurata poate fi legata cu o banda elastica, la fel ca si in cazul tratarii unui hemoroid sangerand.